CSJ penalizează Consiliul Concurenței pentru nemotivarea amenzii. Cine să penalizeze CSJ pentru (ne)motivare?

CSJ trebuia să explice că anume această marjă de discreție de la articolului 73 (3), CC trebuia să o motiveze la standardul menționat mai sus. Orice exercitare a unui drept discreționar de către CC trebuie să conțină motive convingătoare în vederea evitării luării unei decizii vădit arbitrare. Cu regret CSJ nu a făcut asta.

Greșeala CSJ poate fi datorată unei transpuneri „neîndemânatice” a acquis-ului comunitar în materie de concurență. Articolul 73 (3) Legea concurenței este o transpunere nereușită a articolului 23 (2) din Regulamentul Nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din TFUE. Articolul 23 (2) din Regulamentul Nr. 1/2003 dă dreptul Comisiei, inter alia, să aplice o amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent pentru acorduri anticoncurențiale sau abuz de poziție dominantă. Regulamentul Nr. 1/2003 nu explică de ce criterii Comisia Europeană trebuie să se ghideze atunci când aplică o amendă, mai ales că marja de discreție de la 0% la 10% este destul de mare. Pentru a asigura aplicarea principiului certitudinii raporturilor juridice Comisia a elaborat în 2006 Orientări privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003. Anume în aceste orientări în punctele 28 și 29, Comisia a explicat, poate nu atât de explicit, că limitele amenzii (0% la 10%) depind de existența circumstanțelor agravante sau atenuante. În contrast cu Legea concurenței, care stabilește nivelul de bază al amenzii pe urmă îl micșorează în dependență de existența circumstanțelor agravante sau atenuante. Această construcție moldovenească ar însemna că la stabilirea nivelului de bază al amenzii, CC nu trebuie să ia în calcul circumstanțele agravante sau atenuante, ceea ce în practică pare a fi greu de disjuns.

În concluzie, motivarea invocată de CSJ, pe lângă faptul că este o tălmăcire greșită a două articole, nu se ridică la nivelul celei mai înalte instanțe care, pe lângă obligația herculeană de a uniformiza practica judiciară, trebuie să dea un exemplu instanțelor inferioare și explicație justițiabililor.